M-a impresionat povestea unui prieten de-al blogului spusa aici…Am gasit-o in comentarii la postul ‘Toate intr-o zi…” Iat-o…
” Cand eram mic am stat in frig iarna, invatam la lumanare cand se „lua curentul”, tanjeam dupa banane, luam paine cu cartela, ma uitam cu jind la un ambalaj mai colorat. Ai mei parinti il injurau pe Ceausescu si il acuzau pentru toate astea. Imi spuneau cu frica sa nu spun ce aud in casa pentru ca il aresteaza pe tata, si in sufletul meu de atunci spaima mai mare nu era si Ceausescu era cel mai mare om de pe pamant.
Ani mai tarziu am ajuns sa am in fata pe masa de operatie unul din fii dictatorului si eu sa fiu medicul curant.
Am realizat cat de repede au trecut anii. Spaima inca imi ramasese in suflet…”
Mi-am amintit cum pe la 20 de ani imi cautam de lucru pe la radiourile sau televiziunile nou aparute in Timisoara. Colaboram cu postul public dar priveam aspirational spre posturile private. Aveau echipamente, marketing, studiouri…Intr-o zi am stat in anticamera unui stab de la o televiziune locala vreo 4 ore…Nu m-a primit…Parea important, cu pager la briu, mereu ocupat si afectat de importanta functiei. Peste citeva luni am inceput colaborarea cu TVR… Aroganta si pagerul lui sclipicios au fost sansa mea in profesie. Daca se apleca atunci asupra mea, putin doar, poate ca azi altul era drumul meu…L-am reintilnit dupa ani de zile. Habar n-a avut ca mi-a schimbat viata. Televizunea la care lucra pe atunci s-a prabusit demult…Si nici pager la briu parca nu mai avea…
Vi le amintiti? Povestile care v-au marcat? Oameni de atunci pe care i-ati reintilnit apoi? Uneori cei mari ni se par mari doar pentru ca stam noi in genunchi…