M-a provocat un comentariu…Sa-mi amintesc cea mai grea zi…si cum am trecut peste ea…O sa incerc daca-mi promiteti ca-mi dati in comentarii alte povesti, si alte sfaturi despre cum ati trecut peste ele…Deci…
Pregateam un nou format de televiziune pentru Antena 1, se numea Secret Talent… Cu o saptamina inaintea premierei, in weekend am fost acasa, la Timisoara. Bunica avea 80 de ani si tocmai o internasera in spital…Simteam nevoia sa o revad, bunica m-a crescut ba chiar am crescut linga ea pina cind am plecat spre Bucuresti…Cind plecam din Timisoara, in ultima vreme, avea un fel al ei de a ma privi, ca si cind m-ar privi ultima data. Vorbeam zilnic la telefon, matur fiind ma dadacea si avea o vorba cu care incheia orice discutie…”las ca-i bine tuca-te bunica”…In Banat oamenii se tuca nu se pupa…Weekendul ala mi l-am petrecut intre schimburile de sms-uri cu cei din echipa de productie si schimburile de priviri cu bunica. Era in spital, slabita dar cu aceiasi incredere, cu aceleasi vorbe, „las ca-i bine”…Am plecat spre casa si am ajuns in Bucuresti duminica seara…Marti si miercuri urma sa filmez…Cind suna,priveam de fiecare data speriat telefonul, asteptam parca un semn…Semnul a venit, luni seara…A fost una din cele mai grele cumpene din viata mea…Trebuia sa aleg…Intre a pune o echipa intreaga in imposibilitatea de a continua un show pe care l-am pregatit de citeva luni sau intre a ajunge in Timisoara, la bunica…A fost ziua in care am simtit, din nou ca familia e singura care-ti sta in preajma…S-au ocupat de tot, acolo,acasa…Am ajuns la timp ca sa merg cu bunica spre odihna dar am pierdut ore bune in care ii puteam veghea somnul. Au fost cele mai grele ore de filmare…A fost cea mai grea filmare din viata mea…Am terminat filmarile tirziu, in noapte si aveam un tren spre Timisoara…Mi-a stat atunci aproape un prieten…Razvan Popescu…A venit la filmari,imi purta de grija ,eram singur atunci in Bucuresti,Codruta plecase deja spre Timisoara. Nu puteam sa nu trec si cu Razvan printr-o intimplare atunci, in orele alea. Dupa filmare m-a dus cu masina la gara unde am ajuns pe ultimele minute. Razvan e omul care strica orice atinge, e atehnic si lipsit de practica. Ajungem in gara,in vreo 7 minute pleca trenul,urcam,ajungem in cuseta,Popescu ma ajuta la bagaje. Cit sa ma intorc sa-mi pun geanta in plasa de bagaje,adica vreo citeva secunde,face ce face si….blocheaza usa cusetei pe dinauntru. Noi doi,blocati in cuseta in timp ce in difuzoare se auzea…”Trenul accelerat Bucuresti-Timisoara pleaca de la linia…” Asta e Razvan…Am batut in usa,a venit un impegat,a sarit din tren pe ultimile secunde…Nu l-as mai intelege daca s-ar schimba…
Bunica era tare mindra ori de cite ori aparea cite ceva prin ziare despre mine…Tatal lui Razvan,imi amintesc,facea colectie cu articolele in care-i aparea baiatul. Acum citiva ani a fost rindul meu sa stau in prejma lui…Noi inca mai aparem prin ziare…
Bunica era poate singurul meu telespectator care nu rata nicio emisiune, ba chiar le privea mereu si pe cele date in reluare…Intodeauna…Atunci, am filmat prima emisiune din viata mea pe care bunica n-a mai vazut-o…Sau asa am crezut eu pentru ca noaptea, tirziu, dormind am auzit …”Las ca-i bine, tuca-te bunica”…
dan,vorbesti de prima editie a emisiunii?cea la care am participat si noi?
Nu stiu de ce , m-ai facut sa ma gandesc tot la cineva drag, pentru ca cei ce ne iubesc sau cei pe care ii iubim, doar ei ne pot face sa suferim, sau nu neaparat sa suferim ci sa intelegem ce e dragostea ce e protectia ce inseamna sa ai pe cineva care sa iti fie aprope.
Eram mic, cam de pe la 4 ani imi amintesc, am avut un bunic care ma iubea extrem. Orasul lor era mic, al meu era mare, iar aici in orasul mare erau acele autobuze cu burduf, la varsta aia mi se pareau fenomenale cu butelii de gaz pe ele erau minunile tehnologii .. O jumatea de zi a mers cu mine, ne-am plimbat cu autobuzul pana cand m-am plictisit. In oras iarna venea oraselul copiilor, si erau niste roboti din tabla… ce puteau fi in ‘88. Zilnic ma ducea sa ii vad, ii sorbeam din ochi , dar intr-o zi ei au disparut am plans, dar El(fusese templar si avea memoria formelor) nu ma lasat, a cumparat carton si aracet si ia facut pe fiecare asa cum ii tinea minte cam de 60 cm i-a pictat cu acuarele si dimineatza cand m-am trezit aveam super eroii mei.
Orasul meu se moderniza prin ‘88 si eram fascinate de cum muncitorii darmau acele constructii cu o bila gicantica… avea o rabdare iesita din comun, ma lasa sa ma uit uimit ore in sir, nu ma grabea …ma lasa sa fac doar ce imi placea mie si imi colora copilaria.
Casa lor, intr-un oras mic langa sinaia mi se parea de vis. Aveau curte, copaci, si ma iubeau, nu ma trezeau dimineata sa ma duca la camin, erau pensionaride cand ii stiam, bunicul meu mesterea zilnic ceva si bunica ma trezea cu micul dejun langa pat.
Ieri am fost sa o vizitez pe bunica, se plimba cu poate cu un cadru prin casa. Bunicu’ nu mai este, am primit vestea undeva prin clasa a 11 la ora de informatica, m-a suntat tata si mi-a spus.Am fost cand l-am luat de la spital din Bucuresti. Statea pe o masa rece de faianta, elegant intr-un costum si cu nedespartita palarie, parca soptindu-mi “ Du-ma acasa, un drum mai avem de facut”
Asa am inteles cum putem trece peste probleme, fiind aprope de cei care ne-au fost aproape cand nu stiam sa ne purtam singuri de grija.Si am inteles un lucru, pentru o femeie cea mai de pret este frumusetea. Cand plec, bunica plange, pentru ca se teme ca poate e ultima data cand ma vede, dar am gasit cheia : Ma uit serios la ea si ii spun “ Ai grija ca ai sa faci riduri si nu vei mai fi la fel de frumoasa”- atunci se opreste instantaneu, si imi spune “Ai dreptate”.. pacat ca are 84 de ani.
Aveam 23 de ani, eram maritata de un an si jumatate… ne lipseau multe, dar cumva stiam ca o sa fie totul bine…sotul meu era un tip foarte muncitor, un tip “de casa” cum se spune… eu lucram la un ziar, el era electrician la RATB. Lucrasem amandoi in noapte aia. Dimineata, eu am ajuns acasa prima, voiam sa-i las un bilet sa ma trezeasca cand vine, dar nu am facut-o. Cand a venit si-a schimbat hainele si a plecat din nou cu un prieten, sa puna niste becuri pe un teren, sa mai castige niste bani. Ar fi vrut sa ma trezeasca, dar n-a facut-o…
La cateva ore dupa ce am adormit m-a trezit sora lui sa m-a intrebe daca merg si eu la spital – sotul meu cazuse de pe scara. Mi-a zis ca si-a rupt piciorul. Nu mi s-a parut a fi grav… ma gandeam cu ce pantofi sa ma incalt sa se asorteze cu geanta. La spital a mers si soacra mea… tot drumul a plans, iar eu nu intelegeam de ce se omoara atat pentru un picior rupt. Cand am ajuns la spital sotul meu era intins pe o targa… isi rupsese coloana. I-am zambit si am stat langa el. Urla de durere… iar eu ii zambeam si ii spuneam ca o sa-i treaca… El imi spunea ca nu isi simte jumatate din corp, iar eu ii ziceam ca totul o sa fie bine.
Nu, nu eram nebuna, si nici indiferenta… Simteam doar ca EU trebuie sa ii zambesc, ca daca el plange, eu trebuie sa rad…sa fiu eu cea puternica…
Intamplator i-am vazut radiografia… nu sunt medic, dar clar ceva nu era bine… coloana lui era rupta si avea deplasare totala.
Au trecut aproape cinci ani… el inca nu merge, iar doctorii spun ca nu va mai merge niciodata…
La doi ani dupa accident nu am mai avut putere sa zambesc, si am divortat. Desi a fost ideea mea, in ziua in care divortul s-a terminat eu plangeam si el imi zambea…
Cea mai grea zi a fost cea in care am realizat ca omul pe care-l iubesc mai mult decat insasi viata,nu ma va iubi niciodata…ca totul a fost pentru el un joc,o durere care te doboara…!!!Dane,tu chiar ai un talent ascuns,de ce nu scrii o carte?Eu sunt intr-adevar mai emotiva,dar la multe dintre postarile tale am lacrimat,au asa multa sensibilitate!Te urmaresc dintotdeauna si-mi placi,si cand tipi,si cand esti sensibil!!!SUCCES IN TOT CE FACI!!!(de obicei am un alt nike name,dar acum…era prea personala marturisirea si nu vreau sa fie vazuta de cineva cunoscut)
Emotionanta istorisirea ta!
Daca ar trebui sa ma gandesc la cea mai grea situatie/ intamplare de pana acum, adica pana la varsta de 17 ani as putea spune ca cel mai tare m-a afectat moartea bunicii din partea mamei.Ea locuia in Campulung si o iubeam tare mult.Tot timpul ma lua la plimbare si ma alinta zicandu-mi cu atata dragoste “Andra.”.Ea a murit inainte cu cateva zile sa fie Pastele.Imi amintesc ca atunci cand am aflat aceasta crunta veste am plans mult si am strigat catre Dumnezeu: “De ce?!?!”.Pe-atunci nu aveam decat vreo 10 anisori.
Dar am trecut peste aceasta intamplare dificila avand ajutorul familiei si al prietenilor.
cea mai grea zi pentru mine a fost cea in care mama a decedat.pt un copil de 14 ani pt care deabia atunci incep adevaratele probleme ale vietii este groaznic.mama era bolnava de cancer.cand a aflat de boala s-a operat,si-a revenit f bine dupa operatie,s-a ingrasat,a inceput sa mearga la servici,totul decurgea normal.asta a durat 2 ani.dupa 2 ani boala a recidivat.atunci lucrurile s-au intamplat altfel…nu-si mai revenea.bineinteles mie nu-mi spunea nimeni ce se intampla,ce boala are dar vedeam cu ochii mei cum pe zi ce trece e tot mai slaba,arata tot mai rau.a incercat tot felul de remedii naturiste,tot felul de medicamente dar fara nici un rezultat.desi vedeam ca se simte si arata foarte rau eu nu credeam ca o sa moara,nici macar in ziua aceea cand deja intrase in coma nu puteam accepta lucrul asta,speram ca o sa-si mai revina.imi doream sa o vad acolo,in patul ala in orice stare numai sa nu moara.a venit si aceea.a murit de ziua bunicului meu(si eu sunt din banat,din resita.acum sunt la timisoara la facultate,asta facand o paranteza.la noi in banat se spune ca daca se moare in ziua de nastere a unei pers din familie acea pers ii era f draga celui care a murit.cred k este adevarat.in afara de mine bunicul cred ca era singura pers care credea ca nu o sa moara.iti dai seama ce lovitura pt un om la 70 de ani sa-i moara copilul…oribil)in ziua aia parca nici nu puteam sa plang,nu realizam inca ce se intamplase in schimb in ziua inmormantarii a fost oribil,simteam ca pica cerul peste mine,ma simteam singura,neajutorata.mama a fost inmormantata undeva la tara,unde locuiau bunicii.dupa inmormantare eu trebuia sa plec cu tata la apartamentul nostru din resita,eram la scoala in clasa a 8-a urma sa dau ex de capacitate anul ala,iti dai seama cum ma simteam.in fiecare seara cand se apropia ora in care ea trebuia sa vina de la lucru mergeam sa ma uit pe vizorul de la usa,asa cum o facea cand era in viata,stiam ca niciodata nu venea cu mana goala,tot timpul imi aducea ceva,acum nu mai are cine sa o faca.imi pare f rau ca nu am stiut sa-i arat cat de mult o iubesc cand era in viata,acum e tarziu pt regrete.cred ca am reusit sa trec peste asta cu ajutorul familiei,in special a bunicilor.acum au si ei peste 80 de ani,stiu ca vine ziua in care o sa ma paraseasca si ei,in acea zi o sa ma simt cred ca mai rau decat in ziua cand a murit mama,ii iubesc enorm,nu-mi imaginez viata fara ei.deja am inceput sa plang asa ca inchei aici
Cel mai greu moment din viata mea a fost atunci cand ai mei s-au despartit si am ramas cu tatal meu pentru o buna perioada de timp.Am vazut-o pe mama plecand si ma intrebam cand se va intoarce dupa mine.Eram mica, aveam nevoie de mama mea, imi era dor sa imi fie alaturi inainte de culcare, o voiam aproape sa ma ajute la teme, era primul an de scoala din viata mea.O asteptam in fiecare zi in statia de autobuz asteptand sa o vad coborand impreuna cu surorile mele pe care le luase cu ea.Coborau multe femei dar nici una din ele nu era mama mea…pana intr-o zi cand a venit…si am plecat impreuna cu ele.In prima zi de scoala din clasa a 2 a a fost alaturi de mine si apoi in fiecare an.Am terminat liceul, facultatea si este si acum cu mine, sper ca va mai fi multi ani de acum in colo.
Spunea cineva ca in viata ai parte de mai multe necazuri decat de bucurii.Avea dreptate.Cea mai proasta zi am avut-o cand , elev in clasa a 2-a fiind, am sosit de la scoala si in loc sa gasesc casa incuiata si parintii la serviciu , am gasit in casa parintii plus toate rudele cu ochii umflati de plans.Murise sora mea din cauza unui avort provocat in particular.Ceausescu era contra avorturilor….
Apoi , un alt moment trist in viata mea il reprezinta Saptamana Mare din Postul Pastelui ;in ’98 mi-a murit mama iar in ’99 , in aceasi Saptamana a Patimilor s-a dus si tata . Cineva incerca sa ma linisteasca “lasa ca e o virtute ( sau ceva de bine , nu mai retin) ca au murit in Saptamana Mare ..” iar altcineva imi amintea de o vorba din batrani ca daca se prapadesc pana intr-un an , inseamna ca s-au iubit si s-au luat unul dupa altul…Asa o fi , dar pentru mine, de acum incolo Pastele nu mai vine ca pentru majoritatea , are o alta insemnatate…
Scriu anomim pt sunt constienta ca pote citi persoana draga mie, la fel de draga ca si fetita mea si nu vreau sa-i deschid ranile , rani care cred ca pt el nu s-au inchis , dar nu ne mai da voi sa vedem.
Nu o pot numi cea mai grea zi , ci mai degraba cea mai cumplita zi si anume :
era o zi din mai 2008, duminica dimineta cand primesc telefon ca matusa mea , care suferea de cancer s-a stins. Atunci u m-m gandit la ea , ci m-am gandit la verisorul meu care avea 12 ani , dar el a fost crescut numai de mama.Nu stiam cum sa-i spunem, nu stiam cum sa reactionam fata de el. Au tecut aproape 2 ani, dar pt el parca au trecut 10.
Buna Dan!
Am fost uimita sa citesc pe blogul tau atatea lucruri si intamplari frumoase si sa reusesti sa ma emotionezi atat de mult.
Cea mai cumplita zi din viata mea (si poate a multe, mult prea multe femei ) a fost ziua in care am aflat ca in mine nu mai batea inimioara mult asteptata… ziua cand doctorul m-a anuntat ca bebelusul meu murise, si trebuia sa fiu operata sa il scoata. Atunci in acele momente am crezut ca lumea s-a sfarsit pt mine. Durerea este fara margini si nu poate trece deloc nici acum dupa aproape un an. Lucru cu adevart tragic este ca de o saptamana am aflat ca sunt din nou insarcinata, dar am din nou probleme, maine merg din nou la medic si imi este f. frica de rezultatu ecografiei. Nu stiu cum si daca as mai rezista la inca o veste de genul celei de acum un an. Iti impartasesc acese ganduri tie si celor de aici de pe blogul tau ca sa ma descarc, pt ca nu am mai spus despre sarcina, pentru ca data trecuta m-am confruntat cu rautatea celor apropiati care mi-au zis ca nu trebuia sa le spun ca sunt insarcinata pana nu eram sigura ca voi tine aceasta sarcina ca asa sufera prea multa lume pentru mine. Mi se pare nedrept, dar asta e viata cu lume buna sau nu. Deobicei esti ajutat in viata sa treci de niste momente grele,de persoane nu f. apropiate!
Iti multumesc ca existi!
Cea mai grea zi din viata s-a intamplat sa fie la scurta vreme dupa ce l-am nascut pe fiul meu. Abia implinisem 25 de ani. Ramasesem cu o durere inebunitoare de genunchi ca nici scarile nu le mai puteam urca. Dupa ce am intrerupt alaptarea m-am prezentat pentru analize iar diagnosticul a fost crud: coxartroza bilaterala. Sa explic ce inseamna asta: ca nu am voie sa merg mai mult de un km pe jos intr-o zi, nu mai pot practica niciun sport (exceptand inotul si ciclismul), nu mai pot urca niciodata pe munte, nu pot alerga, nu pot merge cu sania, nu pot patina…nu pot, nu pot…Am plans de ciuda saptamani intregi. Abia descoperisem viata adevarata. Abia urcasem pe Ceahlau si muream de nerabdare sa plecam iar in drumetii.
Acum il privesc pe fiul meu cum patineaza, de pe margine. Il astept mereu la baza partiei. Insa nu pot renunta la excursii si, cum nu poti vedea Viena sau Roma numai din masina sau tramvai, prefer durerea nebuna si mersul schiopatat. Cela mai rau am resimtit durerea in timpul unui zbor de 12 ore spre SUA. Asta e, uneori lucrurile nu merg cum am vrea, insa trebuie sa privim mai departe.
e greu cand pierzi pe cineva drag si mai ales cand esti in situatia in care te aflai
Era 4 dimineata,m-au trezit din somn urletele mamei mele si expresia pe care o folosea foarte des ‘te rog,nu mai da’,aveam 10 ani si a doua zi aveam scoala,m-am trezit speriata si in acelasi timp furioasa pentru ca Dumnezeu nu ma ascultase,bataile nu se mai terminau,erau zilnice.M-am ridicat din pat si m-am dus in sufragerie,mama mea era acolo,el plecase.Am intrebat ce face si mi-a spus ca ii e rau,s-a asezat pe o canapea si ma chemat langa ea..si-a ridicat bluza si mi-a spus ”vezi ce tare bate?”,da,ii batea inima extrem de tare si parca ii zaream forma in pieptul ei,m-am dus la baie si am udat un prosop cu apa rece si i l-am pus pe cap,pe vremea aia ne uitam pe proziban (adica pro7) si era un film,nu pot sa uit o secventa din film..era o femeie pe marginea unei prapastii si a venit un barbat si a impinso,atunci mama mi-a spus ca o sa moara si sa fiu cuminte,o contraziceam si nu credeam asta (de multe ori mama cam exagera
),m-am dus in bucatarie si i-am facut apa cu zahar pentru ca asa stiam eu ca se face pentru inima.S-a ridicat de pe canapea si sa dus la usa,si-a luat un scaun si incerca sa deschida usa,stateam in spatele ei si mi-a spus ”striga dupa ajutor”,m-am dus in camera mica (adica dormitor) si am iesit pe geam,am vazut un baiat si i-am spus atat ”hai ca moare mama” apoi nu am mai apucat sa spun nimic deoarece am auzit o bufnitura in hol,cazuse,cand am ajuns la ea isi dadea sufletul,ultimul ei cuvant rostit a fost numele meu.Am luat-o in brate si o priveam intens,incercam sa-mi imprim in minte fiecare amanunt din ea,cum avea mainile,venele,parul.E ciudat ce spun dar m-a amuzat ca purta o pijama primita din Olanda (ajutoare) si ea insista ca e pereche cand eu vedeam f bine ca nu e pereche,deoarece bluza era roz cu un urs panda pe piept iar pantalonii erau negrii cu buline albe.Era 6 dimineata si ma indreptam spre casa bunicii mele,i-am spus ‘mama nu mai vorbeste’ si am plecat grabite spre apartamentul unde stateam cu mama.Odata ajunse acolo,toata lumea a uitat de mine,erau atenti la mama iar baiatul cu care am vorbit de pe geam o cara in brate pe scari,ma uitam din departare la ei cum o urca in masina unei vecine si pleacau spre spital.Am ramas singura pe casa scarii,era o liniste enorma desi culmea auzeam niste ciori.Mi-am tras sufletul si m-am gandit ”acum s-a terminat.acum nu mai are cine sa ma bata”,cu gandurile astea am trecut peste.Inca ma mai gandesc la ea,mi-e dor de ea…dar atat.Sunt bine.
Cea mai grea zi…A fost o zi de toamna.Ziua in care am intrat in camera tatalui meu.Desi era bolnav de cateva luni,speranta ca se va face bine si ne va creste mari…era si ea mare.Speram si eu asta in fiecare zi.Si am sperat pana in ziua care am intrat din nou in camera lui si l-am auzit cerandu-i mamei ajutorul sa se intoarca pe cealalta parte.Mi-am dat seama ca viata se scurge cu repeziciune din el…si asa a fost.La miezul noptii am auzit-o pe mama plangand…tata nu mai era…si a luat cu el toate povestile cu care ne adormea in fiecare seara.De atunci nimeni nu mi-a mai spus o poveste!Imi este dor …desi au trecut 30 de ani.
nu poti sa zici ca e cea mai grea, maine e mai greu ca azi:))
Inteleg perfect prin ce-ai trecut pentru ca si eu am avut astfel de cumpene.
Prima a fost cu tata si atunci am simtit,poate mai mult decat niciodata,trecand de la agonie la extaz,ca singurul prieten care puterea sa te ajute atunci cand simti ca nu mai exista scapare este DUMNEZEU.Tata a facut disectie de aorta cu o saptamana inainte de a pleca in concediu.A fost de 2 ori pe punctul de a muri in drum spre bucuresti,iar cand a ajuns la Fundeni,unde trebuia sa fie operat,medicii nu au gasit altceva mai bun de spus decat:”LASATI-L SA MOARA,AU MAI MURIT SI ALTII INAINTEA LUI.”De astfel de oameni depindea atunci soarta tatalui meu si vorbesc de medici renumiti,profesori,nu de un spital din provincie.Dumnezeu a vrut insa sa-l scape,l-a iubit si ne-a iubit si,dupa ce tata a trecut prin 2 operatii pe cord deschis de cate 10 ore fiecare si dupa ce nimeni nu-i mai dadea vreo sansa s-a refacut mai repede decat se credea si suntem si astazi impreuna si fericiti.
Povestea asta a avut final fericit,dar vara trecuta am pierdut pe cineva la care tineam foarte mult,era ca si bunica mea.Nu mi-a ramas decat o bunica ,iar sora lui Maia-bunica mea-i-a tinut locul celei de-a doua.Afost groaznic pentru ca moartea ei a venit pe neasteptate si pentru ca n-am crezut vreodata sa ma doara atat de mult plecarea ei.Cand stateam acolo,langa sicriul pus pe masa,in care zacea ea,imi aminteam de orele petrecute acolo si de dulceata si sucul pe care mi-l punea acolo,pe aceeasi masa,stand de vorba cu mine ore intregi.Si acum imi lipseste foarte mult si, de cate ori trec pe langa apartamentul ei ,imi amintesc de ea si de vorbele astea:”Puisor,cu ce te serveste mamaie?”Regret plecarea ei cu atat mai mult cu cat incpeand de anul trecut planuiam sa ne petrecem mai tot timpul impreuna,caci,fiin facultatea langa ea,ma astepta s-o vad in fiecare pauza.Acum o vad la cimitir
Madalina am vazut povestea ta si imi eprmit sa intervin si sa te rog sa ai incredere.Eu am avut un astfel de caz in familie si de aceea iti spun .O persoana apropiata nu numai ca a pierdut copilul,dar medicii i-au facut uterul praf.Timp de aproape un an a trebuit sa-si faca fel si fel de tratamente.La niciun an a ramas di nou gravida.A fost la fel de speriata ca tine si acum are fetita de un an ,sanatoasa si frumoasa.Ai incredere,ai sa vezi ca o sa fie bine.Te inteleg pe tine si gandestete prin ce a trecut si ea.
De mult timp eram extrem de nervos pe ce nu aveam. Ma deranja conceptul de viata simpla, credeam ca cel mai important e cariera, chiar imi faceam planuri sa ma inscriu la o facultate de afara doar ca sa plec de aici, imi placea conceptul de BOGATIE, nu dadeam doi lei pe sentimente. Ma deranja enorm ca unii sau altii indrazneau sa ma vorbeasca pe la spate desi eu ii tot ajutam. Eram un singur cuvant: MEGALOMANIE! Pana astazi. Azi am citit acest post si mi-am dat seama ca am doi bunici care m-au crescut si cu care am stat pana la varsta de 12 ani, pentru ca parintii erau ocupati cu munca, bunici cu care nu m petrecut mai mult de 3 ore pe saptamana de vre-o 7-8 luni, motivand :”scoala”. Desi, de fapt poate ca nu era chiar atat de mult de invatat, dar nu prea mai aveam timp de PC si alte alea. Tot azi am realizat ca totusi am prieteni care mi-au suportat toate toanele si care desi am refuzat sa vad au fost langa mine. Tot acum am realizat si ca am 2 parinti cu care impart apartamentul si care m-au facut sa vreau cand termin liceul sa ma inscriu la o facultate de afara, doar ca sa nu mai fiu nevoit sa ascult cum ma cicalesc. De fapt ei ma corecteaza cand greseam, ma sfatuiau! Dar ma credeam prea mare ca sa accept asta. E atat de bine ca ii am, nu? Dar…DACA INTR-O ZI NU-I VOI MAI AVEA? Gandul asta ma infioara. Datorita acestui post mi-am dat seama ca e mai important sa ma bucur de ce am, decat sa ma lamentez dupa ceva ce voi obtine cu timpul! Lucru pentru care vreau sa va multumesc. Scuzati-mi eventualele greseli, dar m-am emotionat prea tare!
P.S.: Cea mai grea zi din viata mea nu a fost inca! Si sper sa vina cat mai tarziu!
Foarte frumos ai povestit,cu adevarat grea!parca eram in spatele tau,am empatizat…dar mi-ai trezit amintiri care ma apasa…
Cea mai grea zi pentru mine a fost cand a murit sotul meu…
Era dupa a doua sedinta de citostatice la Cluj,era internat in spital pentru ca era slabit,stiam ca are leucemie dar speram sa se intample o minune,pentru ca asa e omul spera pana in ultima zi…nu credeam insa ca se va intampla atat de repede….era o fire atletica,medicul imi spusese ca gratie aspectului fizic spera sa reziste bine la chimioterapie…fusesem la el la sfarsit de saptamana urma sa ma duc dupa el peste trei zile, era bine,reusise chiar sa iasa pe banca din parculetul din fata spitalului,si dintr-o data l-au lasat puterile,l-am sunat dimineata si am vazut ca nu poate vorbi decat sacadat,m-am urcat in masina si nu stiu cum am condus,drumul de la Baia – Mare la Dej era in lucru…as fi trecut peste jaloane,l-am resunat si i-am spus sa ma astepte ca vin…dar ca drumul nu-mi permite sa sosesc mai repede.S-a tinut de promisiune,m-a asteptat,dar a murit in chinuri groaznice cred ca s-a luptat din rasputeri cu moartea,ii pleznisera venele de la ochi,de durere,a mai apucat sa-mi spuna sa-l iau in brate,l-am luat,asa cum am putut,nu mai avea nici o vlaga in el…l-am sarutat…. si mi-a murit in brate….imi sta un nod in gat si acum cand imi amintesc de acea zi…urasc ziua aceea….urasc chiar Clujul de atunci.
Mama murise cu doi ani inaintea lui,dar ea murise la o varsta venerabila de 90 de ani,pe cand sotul meu la numai 50 de ani…D-zeu sa-l odihneasca-n pace!
cea mai grea zi din viata mea nu e legata de moartea unei persoane apropiate (din fericire!) ,ci de moartea sperantei…sau de nasterea gandului mortii mele… 12 decembrie 2009..21 ani…un control de rutina…o ecografie … cateva vorbe care m-au zguduit: s-ar putea sa ia cancer, fa-ti un RMN. L-am facut,rezultatele sunt oarecum confuze, in sensul ca celulele nu au un caracter malign cert,insa i`m not out of the danger.. trebuie sa repet examinarea in cateva saptamani. Pana atunci…
cea mai grea zi e atunci cand imbatranesti cu un an
ASA CA … LA MULTI ANI !
Cea mai grea zi a fost ziua de 6 decembrie 2004, cand s-a dus bunica mea. De atunci, am o strangere de inima de Mos Nicolae. Pe urma, ma gandesc ca s-a dus langa bunicul meu, care era nascut pe 6 decembrie. Poate, acolo sus, sarbatoresc impreuna…si atunci, poate veni mos Nicolae, ca imi trece tristetea.Stiu ca nu mai sunt copil, dar in momentele astea…
citeam pe blog si un singur lucru imi venea in minte ziua in care a murit un verisor de-al tata-lui meu.a venit acasa, de unde muncea in strainatate ca sa petreaca Craciunul cu copii,dar il durea ingrozitor capul.Diagnosticul medicilor la analizele facute a fost cancer.cand am aflat nu imi venea sa cred,pentru ca cu un an inaine parintii meia au facut accident cu masiana si el a fost alaturi de mine.am mers cu masina atunci cu el si eu plangeam la care el mi-a spus ca totul o sa fie bine, si asa a fost parintii mei sau facut bine.La fel ma gandeam ca o sa se faca si el bine dar nu a fost asa, boal la rapus in doar cateva saptamani.nici acum nu imi vine sa cred ca el nu mai e, si ca nu am avut ocazia sa vb ca sa-i spun ca totul e bine.
D,la 21 de ani nu trebuie sa te gandesti la rmn-ul ala.Iti spun eu ca n-ai nimic,nu te mai speria de geaba.baiatul meu a avea 6 degete in ecografiile 3d si 4d iar la 8 luni-6D si toate au aratat gresit.copilul mi s-a nascut normal!Ce mai zici de asta?